Pentru ce sunt îndeajuns 88 de ani de viață? Ce fel de drum trebuie parcurs ca, la sfârșit, să poți spune: Hai că am reușit, puștiule? Jól csináltuk, kölyök!?
Totul a început în 1937 în Țara Galilor. Sir Anthony Hopkins era considerat un copil încet, care, când era singur, se bucura de propria companie. Încă din copilărie a fost fascinat de operele lui Shakespeare, iar această pasiune pentru teatru a început să se manifeste la primele apariții pe scenă, înainte să împlinească douăzeci de ani.
Era un tânăr solitar, care a ratat farmecul anilor ’60–’70, isteria rock-and-roll-ului. În acest timp s-a concentrat pe actorie, pe tehnicile de interpretare și și-a urmat propriul drum. Sprijinul la care apela era alcoolul, cu ajutorul căruia se simțea mai sigur pe sine și învăța mai repede textele, dar, în același timp, băutura a fost și cauza destrămării căsniciei și a unor relații de prietenie. Apoi, în data de 29 decembrie 1975, la ora unsprezece, nevoia de a bea s-a evaporat, iar de atunci viața sa s-a schimbat. Fiecare rol pe care îl accepta a devenit o cale de a se perfecționa profesional și de a se transforma într-un om mai bun. În fiecare piesă de teatru sau film în care juca găsea o legătură cu viața sa personală și își construia personajele cu mare atenție.
Citind cartea, mi-a făcut mare plăcere să descopăr întâmplări din culise despre filmele mele preferate (Rămășițele zilei, Tăcerea mieilor, Legendele toamnei, Ruptura, Întâlnire cu Joe Black, Cei doi papi, Hannibal) și m-a determinat să vizionez și alte filme în care a jucat.
Autobiografia lui Anthony Hopkins este o carte plină de optimism, de gânduri pozitive și de lecții de viață transmise noii generații. Deși nu își propune să țină predici, eu le-am simțit ca pe o încurajare, ca pe o vorbă înțeleaptă venită din partea unui om care a trăit și a experimentat multe. Este o sursă de inspirație pentru noi toți, ne învață cum să devenim cu adevărat pricepuți în ceea ce facem și cum să fim, zi de zi, oameni mai buni.
Nika Iza, Brașov, aprilie 2026.
