„Dumnezeu a eșuat și a fost alungat din Univers. Dintr-odată au început să se înmulțească mențiunile din carnetul său de elev, absențele nemotivate se adunau una după alta. Unde este Dumnezeu? – întrebau pe bună dreptate oamenii, cu privirea ridicată spre cer. Aici, cu siguranță, nu este – constatau, arătând în jur în lagăr. Iar dacă era chemat la tablă – pentru că era chemat zilnic –, nu scotea niciun sunet, tăcea pierdut în fața tablei și sfărâma creta între degete… S-a emis o hotărâre de partid: Dumnezeu nu există. I s-a comunicat acest lucru și lui, într-un registru oficial.”
În cartea Kitelepítés (Deportarea), Visky András descrie persecuția propriei familii în România comunistă a anilor ’60. Tatăl său, pastor reformat, a fost închis, iar mama sa, împreună cu cei șapte copii, a fost trimisă la muncă forțată în Bărăgan, în lagărul morților neîngropați.
Regimul comunist găsea atunci motive de condamnare în aproape orice. Era considerat trădător de patrie cel care rostea adevărul; cel care vorbea în limba maghiară; cel care refuza să devină informator; cel care era cetățean român de origine austriacă și cu limba maternă maghiară; cel care citea Biblia; dar și acela care avea rude, cunoștințe sau legături în străinătate.
Mai întâi l-au luat pe tatăl: a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. Familia nu știa unde fusese dus, dacă mai trăia sau dacă aveau să-l mai vadă vreodată. O singură dată a reușit să trimită un mesaj soției sale: „Nimic pe lume nu te poate constrânge să-ți iei viața.”
Cum a fost posibilă supraviețuirea sărăciei totale, a umilinței și a hărțuirii continue din partea Securității, în condiții inumane?
Pentru a supraviețui era nevoie de o forță sufletească ieșită din comun. În centrul acestei povești se află mama, care, printr-o întâmplare, a reușit totuși să ia cu ea Biblia. Din aceasta le citea zilnic celor șapte copii; adesea, acesta era singurul „hrană” a zilei. „Dacă după «amin» începem un nou cântec, înseamnă că în ziua aceea nu avem ce mânca… cu cât cântăm mai mult, cu atât ne putem aștepta la mai puțină mâncare.”
Copiii au învățat limba română în lagăr; tot acolo au auzit pentru prima dată cuvintele bozgorii, migratorii, jidanii. András, autorul, era cel mai mic dintre cei șapte copii; prin ochii lui se desfășoară deportarea care a durat ani de zile. Povestește cu atâta autenticitate, încât am trăit fiecare pagină împreună cu el.
Pentru mine, cel mai tulburător episod a fost acela în care mama ajunge atât de slăbită, bolnavă și lipsită de speranță, încât trebuie dusă la cel mai apropiat spital. Acolo însă o duc direct la morgă. Locuitorii lagărului – oameni cu același destin – se solidarizează: merg la spital, o aduc înapoi în lagăr pe mama declarată moartă și o îngrijesc până când reușește din nou să se ridice și să-și recapetel puterile.
Cartea Kitelepítés de Visky András este oglinda istoriei comuniste. Ea ne arată că prin iubire și credință poate fi păstrată demnitatea umană într-o lume exploatatoare, în care Dumnezeu este negat, iar toți cei care cred în El sunt nimiciți.
Nika Iza, Brașov, februarie 2026.
